On Failure septembrie 7, 2010

Esecul e un aliment fad, fara gust, fara miros, care provoaca indigestie. Cu cat te-ai intalnit mai des cu el, cu atat il vei putea digera si elimina mai repede. Daca esti inca novice, e posibil sa ramana infipt adanc in stomacul tau si sa te digere el pe tine, mai violent si mai acut decat rechinul lui Page. Orice tratament e o gluma proasta, ca si cum ai inghiti o aspirina pe zi sperand sa te vindeci de neoplasm malign.

Esecul e la fel de insipid ca dispretul. Nu are dramatismul greselii si nici entuziasmul reusitei. Daca eroarea si adevarul se sarbatoresc in pahare de cristal, esecul nu merita nici macar cescute din plastic, de-un leu, de la magazinul din colt.

Mi se pare hilar cum fiecare individ are o suita de esecuri pe care le arunca energic pe tava pentru a ii consola pe cei ce indraznesc sa vorbeasca despre propria angoasa ante- sau -post esec. La fel de penibile mi se par si invatamintele din popor, bazate pe proverbialul sut in partea dorsala ce determina apoteotic o suita nesfarsita de pasi orientati strategic exact in directia corecta. Esecul este, in opinia mea, mult prea intim pentru a il folosi ca exemplu, ca invatamant pentru semenii nostri. Pentru ca esecul, spre deosebire de eroare, nu se poate evalua in functie de criterii univoce, ci e determinat exclusiv de asteptarile individuale.

Altfel spus, e preferabil ca fiecare sa isi pastreze pentru sine indigestiile. Facem schimb de virusi suficient de des oricum…

JK Rowling Harvard Commencement Speech septembrie 1, 2010

In asteptarea noului an universitar…

Comunicare interculturală în Piaţa Romană iunie 14, 2010

Şi-a pus viaţa în farfurioara ceştii de cafea pe care mi-a oferit-o.

Două ore nu i-au ajuns însă decât sa schiţeze un contur fad din fum de tutun negru. Zidurile lingvistice s-au spart toate, rand pe rând, dărmate de hohote de râs sau de inundaţii la fel de naturale. Compasul a pictat pentru prima dată fără a fi forţat să o facă iar opera de artă nu a îndrăznit să fie simetrică. Răspunsurile nu au acceptat întrebări prealabile iar concluziile au lipsit cu o desăvârşire colorată. Alteritatea a luat locul individualismului şi individualismul a luat locul alterităţii. Proximitate, kinetică, paralimbaj, toate s-au înghesuti într-o ceaşcă de cafea neagră, fără zahăr.

Scaunul gol continuă să spună povestea farfurioarei.

Sintetic a priori mai 22, 2010

Violenţă conjugală şi management organizaţional mai 19, 2010

O femeie e maltratată de soţul ei timp de mai bine de 5 ani. Plângeri penale, discuţii cu familia, mii de încercări pentru a repara situaţia… Nimic nu funcţionează. Reuşeşte să se decidă să îl părăsească. Ia copilul de mână şi pleacă…

Trece o zi, două, o săptămână. Începe să nu îi mai fie teamă să vadă lumina soarelui.

Luni dimineaţă, la 7.30 e deja la birou. Are un post de secretară. Nu îi place însă trebuie să pună o pâine pe masă cumva… La 7.45 iese din clădirea firmei pentru a cumpăra doi covrigi. Nu face doi paşi dincolo de poarta înaltă şi îl vede pe El. El o vede pe ea. O loveşte cu bestialitate. O loveşte ca şi cum trebuie să recupereze şapte zile de abstinenţă. Ea reacţionează greu… încearcă să ţipe, să fugă, să se elibereze. Într-un gest de disperare îşi scoate pantofii din picioare – e greu să fugi pe tocuri… Şi scapa…

Se întoarce tremurând la birou… Lacrimile se amestecă cu sângele. Durerea fizică şi ruşinea formează un melange usturător. Disperarea atinge cote inpalpabile. Aerul este greu şi totul e strâmb în jurul ei.

La mai puţin de o oră managerul o cheamă în biroul său. Îi explică în trei cuvinte că evenimentul cauzat de Ea este de neconceput pentru firma lui. Îi explică cum Ea pune în pericol o companie întreagă. Îi spune că problemele ei conjugale strică imaginea unui IMM de succes. Îi cere o soluţie rapidă. Ea îi răspunde, cu o nepăsare tranşantă, că în 30 minute îşi va strânge lucrurile.

În urma ei o colegă intră peste manager şi încearcă să îşi păstreze calmul în timp ce îi explică ce mare greşeală a comis. El o priveşte în ochi. Ştii ce se întâmplă cu caii de cursă care îşi rup un picior? Sunt împuşcaţi. Ea iese oripilată gândindu-se că acelaşi tratament se aplică şi câinilor turbaţi.

Povestea este, din păcate, cât se poate de adevărată şi nici o şcoală de management, fie ea neo-raţionalistă, clasică sau sistemică, nu m-a ajutat să o înţeleg sau să o diger. Ce sens are să discutăm despre finalism şi tendenţialitate când nici măcar empatia şi umanitatea nu sunt de găsit? Ex nihilo, nihil.

Wish list aprilie 24, 2010

Intimitatea unui aşternut alb în care doarme un roman.

O mie de fereastre mari, deshise spre două mii de câmpuri de margarete.

Numai pereţi pictaţi în valori colorate.

O cafea catifelată din care se ridică aburii unor priviri calde, în fiecare zi. Sau de două ori pe zi.

Biciclete. Multe biciclete şi drumuri în construcţie.

Onestitate.

O poiană plină de parfum de liliac şi copii alergând în picioarele goale.

Un pianist invizibil şi un chitarist omniprezent.

Toate lucrurile astea simple, în orice ordine şi fără un plan prealabil.

5.8 martie 30, 2010

Fără vedenie de prooroc, poporul e fără stăpân martie 10, 2010

Prelegerile Lui sunt atât de sincretice încât te determină să nu te indispui când vezi că se anunţă o noapte albă, în cel mai denotativ sens cu putinţă. Prinsă între valori de finalitate şi valori de randament, existenţa capătă valenţe ontologice printre fărâmele de cretă ce îi murdăresc sacoul maroniu (?sau poate era negru).

Dincolo de clădirea veche şi impunătoare doar din exterior, realitatea se arată aidoma: impunătoare doar din exterior. Fast culture indiferent unde întorci privirea. E ca un spot de 15 secunde, care se repetă haotic fără a se termina măcar.

Soluţiile Lui, atât de colorate în sala de curs, se topesc dramatic la primul contact cu cimentul murdar. Valorile teleonomice se transformă într-un jargon sfidător şi trist, rostit într-o cafenea încărcată de miros greu de tutun negru.

Primăvara întârzie să apară.

Potop e-napoi şi-nainte februarie 14, 2010

El nu ştie să cânte la chitară. Deloc.

Chitara şi corzile sale învată să vorbească, să recite, să tremure, în braţele Sale încordate. Odată atinsă, Ea, chitara, căci Ea e singurul personaj din povestea de azi, refulează acorduri în limbi pe care El nu le vorbeşte.

El nu ştie să cânte la chitară.

Zgomotul apăsat al ploii, rafalele neliniştite de vânt, toate amuţesc la auzul chitării. Nici măcar ele nu O pot acompania. Chitara vorbeşte în concepte metafizice şi tot realul amuţeşte la auzul lor.

El nu ştie să cânte.

Chitara Sa are însă voinţă proprie şi e teribil de neascultătoare. Publicul vine şi pleacă, râde, plânge, cântă, ţipă, însă e irelevant. Chitara nu e motivată de aplauze şi nici de zâmbete sparte.

El nu ştie.

Corsetul social ianuarie 31, 2010

Corsetul a fost creat pentru a constrange corpul să capete ţinuta ideală şi are un sistem de prindere dublu în faţă cu nasturi şi în spate cu şiret reglabil.

Se spune că perioada de glorie a acestui accesoriu minune a fost înregistrată între anii 1830 şi 1920, deşi primul corset a apărut cu mult înainte de secolul XIX. Dispariţia sa ca detaliu nelipsit din ţinuta unei doamne a echivalat cu schimbarea rolului deţinut de femeie în societate.

Corsetul micşora talia femeilor şi, în acelaşi timp, le micşora şi libertatea de mişcare, de exprimare etc. Disconfortul continuu, starea de nesiguranţă, ameţeala, toate erau considerate mici sacrificii insignifiante. Femeile nu mai poartă astăzi corset însă cea mai mare partea dintre noi acceptă fără vreo rezistenţă conştientă încorsetarea socială. Nu mă refer aici la cochetăra zilnică şi nici la vulnerabilitatea sexului slab. În realitate, nici măcar nu mă refer la acea încorsetare pe care femeile o practică, ci la una mentală, specifică tuturor indivizilor, indiferent de sex, statut, apartenenţă culturală.

Corsetul social e un detaliu pe care îl croim singuri şi îl purtăm cu o mândrie despotică şi stupidă. Ne străduim să îi conferim linii frumoase pentru a ne autoplasa într-o lumină confortabilă care ar trebui să ne masecheze nesiguranţa. În realitate, nu face decât să ne sluţească şi să deformeze orice urmă a vreunui caracter care, de altfel, ar putea fi socialmente acceptat şi apreciat. Deşi mă refer la el ca la un detaliu specific societăţii, ar fi greşti să învinovăţim mediul extern pentru existenţa corsetului. Propria noastră lipsă de activitate cerebrală şi emoţională se concentrează intens în realizarea încorsetării ideale. Apariţia şi dezvoltarea corsetului e răspunderea fiecărui individ în parte. Şi e o răspundere de care suntem deosebit de mulţumiţi pentru că cioburile sparte pică cu mult în afara spectrului nostru vizual, spectru restrâns şi, în plus, limitat la culorlie bazice.