Înscrierea în cursa pentru Masterat şi probleme de… logistică septembrie 20, 2008

Cum am avut norocul de a începe totul mai devreme, m-am trezit brusc cu o diplomă de licenţă în mână la 21 ani. Pentru că mediului academic îi datorez o mare parte din structura mea intelectuală, m-am decis să mă înscriu la cursurile unui Masterat, la zi, bineînţeles. Aparent, nimic nu putea fi mai simplu şi mai linear.

Am avut parte de tot sprijinul posibil de la locul de muncă şi astfel am primit trei zile libere pentru a îmi definitiva eseul solicitat pentru admitere. Conform calculelor mele, ar fi fost timp suficient pentru realizarea unei lucrari care să mă mulţumească.

Prima problemă – Biblioteca Centrală Universitară este închisă până în luna octombrie. Astfel, resursele informaţionale mi-au fost din start limitate. Cu bunăvoinţa unor persoane deosebite, am împrumutat o serie de cărţi şi am primit şi câteva linkuri utile.

A doua problemă – conexiunea la Internet mi-a fost întreruptă pe o perioadă nedeterminată. Buuun. Am făcut drumuri zilenice în căutare de www, mi-am petrecut dimineţile în cafenele WiFi… Am conştientizat cu ocazia asta cât timp se consumă călătorind pe străzile capitalei noastre suprapopulate.

Bineînţeles că lucrurile nu se termină aici. Chiar dacă laptopul meu are nume, botez, beneficiază de toată atenţia mea în timpul liber etc, el a refuzat să fie prea prietenos cu mine zilele aste. Şi nu are sens să menţionez că eseul meu trebuia tehnoredactat…

Aceste mici probleme, ataşate perfecţionismului meu şi managementului deficitar al timpului, m-au ajutat ca pe data de 19 să mă aflu în faţa unui eseu departe de a fi terminat. Fără să dorm sau să mănânc mai bine de 24 ore, am reuşit să finalizez opera de artă de care, desigur, nu sunt mulţumită.

Dar povestea nu se încheie aici. În momentul cheie în care am încercat să printez capodopera, memory stick-ul meu a decis să nu funcţioneze. După un retur acasă, cu un alt usb în mânuţă, la acelaşi centru de imprimare, am avut surpriza să nimeresc o imprimantă care nu mai avea tuş.

Cu jumătate de oră înainte de finalizarea deadline-ului pentru depunere, am reuşit să ajung în curtea facultăţii. La câteva ore după, am reuşit să şi depun. Se pare că mulţi contracandidaţi au avut probleme de logistică.

Morala: atunci când biblioteca e închisă, nici imprimantele nu mai au tuş.

Haideţi să chiulim de la birourile gri septembrie 15, 2008

Azi a fost frig şi a plouat. Picăturile au fost mari si ude. Cerul a fost gri si trist. Copiii au început şcoala. Adolescenţii au început şcoala. Părinţii au dus copii la şcoală. Profesorii s-au dus şi ei la şcoală. E interesant cum ei toţi, de vârste diferite şi statuturi la fel de diferite, sunt implicaţi în acelaşi sistem.

Apartenenţa la un sistem oferă un sentiment de împlinire. Fac parte dintr-un grup, mă identific cu acesta, mă prezint prin el. Sunt elev, student, profesor. Sistemul eduativ e o carte de vizită. Pe măsură ce – din păcate – avansăm în vârstă, ne prezentăm prin adevărata carte de vizită. Ma numesc Iulică Mărgăritar şi vă sun din partea companiei X. Banca incomodă cu două locuri a fost înlocuită de biroul din lemn de cireş, bine lăcuit, de scaunul ergonomic atent selectat. Colega de banca s-a transformat şi ea; fata cu două codiţe şi pistrui e acum femeia de carieră cu laptop şi 5 telefoane. Profesorul nu îţi mai da note mici; managerul în schimb îţi dă bile negre.

Mulţi dintre noi atribuim venirii toamnei începerea şcolii. Atunci când vine prima ploaie de toamnă am impresia că sunt încă în liceu şi trebuie să iau o pauză. Atunci când vine toamna cu picăturile ei ude de ploaie am impresia că trebuie să chiulesc, că am fel de fel de probleme emoţionale pe care trebuie neapărat să le discut cu vreun prieten răbdător. Am tendinţa de a mă ridica din bancă pentru a mă îndrepta spre un bar cochet, în care să mă ascund de profesor, de părinţi.

Întradevăr, nu putem compara responsabilităţile unui licean cu cele ale unui angajat, indiferent de poziţia lui. La fel de adevarat este ca am toate argumentele necesare pentru a convinge pe oricine că un angajat are un randament mai bun dacă nu petrece toate cele 8 ore în incinta unei clădiri gri şi monotone. Altfel spus, chiulul de la serviciu, în cantităţi moderate, e la fel de benefic ca şi chiulul de la liceu.

Haideţi să chiulim de la birourile gri! Aştept propuneri cu mare interes.

Omul – trestie cugetatoare, zoon politikon sau mecanism condus de frustrare? septembrie 10, 2008

Discuţia e veche, nu am pretenţia de a genera vre-un tip de revoluţie. Care e caracteristica fiinţei umane? a fost întrebarea al cărui răspuns a fost căutat încă dinainte de realizarea distincţiei dintre fiinţă şi existenţă.

Cum o întrebare complexă nu poate avea un răspuns univoc, soluţiile au fost pline de substanţă. Cunoaştem cogito-ul cartezian, critica roussiană, anamneza freudiană.

În urmă cu o săptâmână, mai în glumă, mai în serios, o persoană deosebită îmi spunea că uneori crede că omul e o fiinţă prin excelenţă rea, cu accese de bunătate, educate de mediul social. Nu mi-a plăcut ideea, întrucât mă regăsesc în specia denumită generic Om. Preferând crezul lui Descartes, am început să gândesc problema (… că doar nu suntem animale, vorba cerbului). În urma cercetării nu am descoperit nimic inovator, tot la Freud am ajuns, poate într-o interpretare mult mai limitată. Omul e condus de sentimentul angoasant al frustrării.

Frustrarea, pe care îmi place să o definesc minimalist ca disconcordanţa dintre aşteptarile cu privire la un eveniment/o activitate/o relaţie/un proiect/etc/etc, şi concretizarea acestuia/acesteia, generează comportamente. Trăim cu impresia că din cauza a ceea ce ni se întâmplă suntem frustraţi însă adesea acţionăm prin prisma frustrărilor noastre. Nu are sens să mai spun că de cele mai multe ori, comportamentele generate de frustrare sunt uşor asociale.

Înţelegând astfel comportamentul uman, prima acţiune pe care o recomand ar fi să nu ne mai creăm singuri ocazii de frustrare. Însă acest sfat ar presupune minimizarea aşteptărilor, ceea ce contravine ideii de progres. Astfel, cred că tot ce ne rămâne de făcut este să nu mai alimentăm frustrările altora, în limita în care aste nu ne provoacă chiar nouă noi frustrări. Astfel, încep să îi înţeleg şi pe colegul care vrea neapărat ca numele său să apară pe cât mai multe proiecte în care a fost sau nu implicat. Pe mine nu ma va frustra semnatura lui pentru că nu ştiu să apreciez numele scrise pe hârtie reciclabilă. Însă oare asta nu i-ar frustra pe toţi ceilalţi oameni care ar fi frustraţi dacă am elimina posibilitatea apariţiei frustrării colegului căruia îi place mult propriul nume? Hm… aici ar trebui să facem un raport al frustrărilor eliminate şi al celor generate… Complicat.

Concluzia? E greu să nu fii frustrat într-o lume în care nefrustrarea unuia generează frustrarea altuia.

Que nadie como tu sabe hacer café septembrie 8, 2008

Cafeaua de dimineaţă, pauza de ţigară… septembrie 7, 2008

Atunci când lucrezi într-o companie care are mai mult de 5 etaje rişti să lucrezi într-una din cele mai mult de 5 companii cu sediul în aceeaşi clădire.

Mecanismele de socializare corporate lipsesc cu desăvârşire de cele mai multe ori. E adevărat că e fizic imposibil să detemini 9000 angajaţi să interacţioneze. Însă mecanismele de socializare nu presupun neapărat contactul fizic între toţi angajaţii. Un minim al acestui obiectiv se obţine prin formarea unei culturi organizaţionale care să se propage informal. În această direcţie, am convingerea că cele mai eficiente mecanisme sunt tocmai cele pe care mulţi manageri le consideră pierdere de timp. Cafeaua prelungită, băută alături de colegii de la financiar, pauzele la o ţigară, două, trei, fumate cot la cot cu băieţii de la IT, plimbările în parcul de vis-a-vis de birou, alături de o colegă frumoasă, cu părul roşu şi creţ, toate acestea formează un canal de comunicare incredibil de eficient. Gesturile pentru care unii angajaţi sunt mustraţi de şefi reprezintă de fapt catalizatore pentru desfăşurarea proiectelor ce presupun aport inter-departamental.

Comunicarea internă într-o organizaţie se realizează desigur şi prin comunicate interne, prin newslettere, Intranet etc.  În ciuda gradului de legitimitate diferit, dintre bârfa de la toaletă şi hârtia frumos colorată, semnată de un CO, am certitudinea că mobilizatoare şi incitantă este cea dintâi.

Concluzia? Înainte de a investi sume colosale în organizarea de lunch-uri de afaceri la cere să participe cât mai mulţi angajaţi, înainte de a face switch-uri de poziţii, managerii ar trebuie să îi lase pe angajaţi să piardă vremea din când în când, dar neapărat împreuna…

“Tipa cam are viaţa sentimentală făcută praf, ca orice femeie de carieră care se respectă…” septembrie 7, 2008

îmi povesteştea ea cu un zâmbet mai mult decât resemnat. Buclele de păr castaniu încadrează perfect chipul ei bronzat uniform, la cele mai scumpe saloane din capitalele lumii. Ochii negri sunt mai jucăuşi ca niciodată. E fericită prin stoicismul ei. E fericită şi ridică nefericirea alteia la nivel de statut. Consideră deziluzia sentimentală un atribut specific unei specii. E specia din care ea face parte iar acest lucru e mai evident şi mai limpede ca lumina dimineţii.

În sinea mea îmi doresc să acced la acea specie. Toate ne dorim, probabil. E mai mult decât un plan abscons. E ceva mai mult decât un obiectiv profesional. Ni se pare normal. O prietenă care lucrează în HR îmi spunea că angajatorii s-au săturat să audă că toate absolventele se visează manageri în câţiva ani. Lumea nu e formată din manageri.

Un profesor flamand care vizitează România  îmi spunea că observă cum anual, în ţara noastră, creşte numărul celor care deleagă şi scade numărul celor care execută.

Legatura dintre poveşti nu transpare din înşiruirea lor. Ceea ce observ şi mă uimeşte într-o anumită măsură e faptul că fericirea şi nefericirea nu mai au determinanţii de altă dată. Şi deşi sunt uimită, nu pot spune că schimbarea asta mă mişcă prea tare.