Incredibil februarie 24, 2009

E incredibil cum viaţa se joacă degajată cu noi. Cum nu ştim să apreciem lucrurile din jur, cum înţelegem oamenii în mod greşit, cum ne rămâne un nod în gât atunci când vocea de la capătul firului e rece şi cordială.

E incredibil cum raţiunea nu e capabilă să ne scoată din orice impas.

E incredibil cum nu orice întrebare îşi are răspunsul în rânduri de cerneală, cum sunt întrebări cărora refuzăm să le dăm un răspuns la momentul în care ne dăm seama că există. Cum atunci când nu găsim răspunsuri ne prefacem că nu există întrebări.

E incredibil.

Le mal du siècle februarie 18, 2009

Dacă vom avea curajul să mergem dincolo de gesturile nesigure, de conversaţiile acide, dincolo de orgolii şi neputinţă, de complimente sau jigniri, dacă vom păşi mai departe de jocurile dibace de cuvinte, vom descoperii că la finalul drumului se află mereu oameni dezbrăcaţi. Nu hainele sunt cele ce lipsesc, ci mecanismele fictive de autoapărare. Capacitatea de folosire  a uneltelor este întotdeauna utilă. Abilitatea de manevrare  a cuvintelor se transformă adesea într-o armă periculoasă chiar şi în mâinile adulţilor aparent responsabili. În acest context, goliciunea şi mai ales, asumarea ei, apare ca un act de curaj.

Schimbarea sistemelor de referinţă generează modificări ale hărţilor mentale. Reticenţa faţă de schimbarea sistemelor de referinţă încetineşte evoluţia. Identificarea unui sistem comun, deschis, cu o capacitate ridicată de adaptare la schimbare este un caz izolat care odată identificat merită exploatat. Sunt o admiratoare declarată a operelor lui Alfred de Musset. Nu cred însă ca Lettre a Lamartine ar exista astăzi dacă versul domol al lui de Musset nu ar fi întâlnit rigiditatea contesei Dudevant. Îmbinarea fizică şi epică a celor doi este, fără îndoială, o mărturie a utilităţii goliciunii.

Autoportret februarie 13, 2009

“Leapşă” de la Florina… Nu am cum sa nu dau curs invitaţiei.

 SUNT: perseverentă şi realistă;

AŞ VREA: să ma înţeleg mai bine cu bătrânul Cronos; 

PĂSTREZ: toate caietele/cursurile/cărţile pe care le-am scris/citit vreodată;

MI-AŞ FI DORIT: să am mai mare răbdare cu mine şi cu cei din jur;

NU ÎMI PLAC: indiferenţa, incoerenţa şi parveninitismul;

MĂ TEM: de propria mea încăpăţânare;

AUD: tot

ÎMI PARE RĂU: când îi supăr pe cei dragi;

ÎMI PLAC: oamenii cu principii;

NU SUNT: mulţumită niciodată;

DANSEZ: cu mare plăcere oricând;

CÂNT: întotdeauna la duş iar duşul chiar mă consideră talentată;

NICIODATĂ: nu uit să îmi asum repercusiunile deciziilor mele;

RAR: cer ajutor;

PLÂNG : doar când sunt singură;

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: plină de viaţă;

NU ÎMI PLACE DE MINE: când devin irascibilă şi neglijentă;

SUNT CONFUZĂ: când sunt nevoită să schimb sistemul de referinţă;

AR TREBUI: să dorm mai mult;

După acest exces de sinceritate leapşa merge către oricine vrea să o preia

Privirea lui pierdută februarie 5, 2009

Privirea lui verde s-a pierdut. A dispărut şi nimeni nu ştie unde e. În locul ei a rămas un gol. Şi golul nu e nici măcar verde. Sau macar colorat. E lipsit de strălucire, cromatică şi textură. Ea s-a gandit să declare dispariţia la cea mai apropiată secţie de poliţie. S-a chinuit să meargă până acolo, a vorbit cu miliţienii şi nu i-au dat mari şanse de izbândă. A vorbit cu ziarele, a vorbit cu televiziunile, a vorbit cu toţi şi cu toate dar nimeni nu a luat-o în serios. Se pare că privirile nu au suficientă importanţă pentru a fi căutate atunci când se pierd.

Neştiind ce să mai facă, Ea a apelat la El. I-a arătat o oglindă dar El nu a înţeles. I-a zâmbit şi El nu a mai zâmbit ca alte dăţi. Ea l-a întrebat cui i-a dat privirea, ce a făcut cu ea… El tot nu a înţeles. Cuvintele lui nu mai rezonau în camera goală. Vocea nu i se mai pierdea la vederea părului ei ca varul aşa cum se pierdea pe timpuri în buclele arămii.

Pardesiul lui cel bleumarin, pălăria neagră, verigheta din aur alb, toate sunt încă la locul lor. Privirea însă, privirea cea colorată a fugit. Mişcările sprintene şi cuvintele vioaie se mai întorc din când în cand, privirea ba. Ea e tristă şi nu ştie ce să mai facă. Nici nu mai ştie cât timp a trecut de la tragica dispariţie. A învăţat însă cum e viaţa în căutarea ei.