Acelaşi lichid rubiniu se scurge azi într-un alt pahar. Bulele vesele se ridică la suprafaţă în cadrul unui joc seducător incert. Prima înghiţitură a tulburat-o şi am văzut-o tresărind uşor. Madlena ei pare ceva mai pasională decât cea clasică, proustiană. În spatele ochilor ei prea mari se derulează lent imagini pe care mi-aş dori să le cunosc şi eu. Nu am curajul să o întreb nimic, nu vreau să îi întrerup ritualul sacru. Mă alarmează însă privirea aceea ce pare pierdută. Eram obişnuită cu vocea sigură, enervantă şi cu povestirile ei fără de sfârşit. Nu aflasem, în atâta timp de când o cunosc, că tăcerea o prinde atât de bine. Aş vrea să tacă mai des şi apoi să mă facă să înţeleg ce e în spatele tăcerii.
M-am ridicat uşor de pe scaunul incomod şi am plecat. Nu ştiu dacă am făcut bine lăsând-o singură acolo, fără să îi spun nimic. Nu am vrut să o extrag din starea aceea de reverie ciudată. Înainte să deschid uşa barului obscur, abia descoperit, am văzut chelneriţa îndreptându-se spre masa de la care mă ridicasem. A vrut să ridice sticluţa goală ce se afla lângă paharul ei. Am văzut cum o opreşte violent, fără să îi spună nimic, de parcă sticluţa goală era chiar mai importantă decât paharul. Chelneriţa s-a îndepărtat nervoasă.
