O femeie e maltratată de soţul ei timp de mai bine de 5 ani. Plângeri penale, discuţii cu familia, mii de încercări pentru a repara situaţia… Nimic nu funcţionează. Reuşeşte să se decidă să îl părăsească. Ia copilul de mână şi pleacă…
Trece o zi, două, o săptămână. Începe să nu îi mai fie teamă să vadă lumina soarelui.
Luni dimineaţă, la 7.30 e deja la birou. Are un post de secretară. Nu îi place însă trebuie să pună o pâine pe masă cumva… La 7.45 iese din clădirea firmei pentru a cumpăra doi covrigi. Nu face doi paşi dincolo de poarta înaltă şi îl vede pe El. El o vede pe ea. O loveşte cu bestialitate. O loveşte ca şi cum trebuie să recupereze şapte zile de abstinenţă. Ea reacţionează greu… încearcă să ţipe, să fugă, să se elibereze. Într-un gest de disperare îşi scoate pantofii din picioare – e greu să fugi pe tocuri… Şi scapa…
Se întoarce tremurând la birou… Lacrimile se amestecă cu sângele. Durerea fizică şi ruşinea formează un melange usturător. Disperarea atinge cote inpalpabile. Aerul este greu şi totul e strâmb în jurul ei.
La mai puţin de o oră managerul o cheamă în biroul său. Îi explică în trei cuvinte că evenimentul cauzat de Ea este de neconceput pentru firma lui. Îi explică cum Ea pune în pericol o companie întreagă. Îi spune că problemele ei conjugale strică imaginea unui IMM de succes. Îi cere o soluţie rapidă. Ea îi răspunde, cu o nepăsare tranşantă, că în 30 minute îşi va strânge lucrurile.
În urma ei o colegă intră peste manager şi încearcă să îşi păstreze calmul în timp ce îi explică ce mare greşeală a comis. El o priveşte în ochi. Ştii ce se întâmplă cu caii de cursă care îşi rup un picior? Sunt împuşcaţi. Ea iese oripilată gândindu-se că acelaşi tratament se aplică şi câinilor turbaţi.
Povestea este, din păcate, cât se poate de adevărată şi nici o şcoală de management, fie ea neo-raţionalistă, clasică sau sistemică, nu m-a ajutat să o înţeleg sau să o diger. Ce sens are să discutăm despre finalism şi tendenţialitate când nici măcar empatia şi umanitatea nu sunt de găsit? Ex nihilo, nihil.
