În spatele cortinei iulie 23, 2009

Dezgolindu-se de cuvinte şi privind dincolo de raţiune. El.

Confesând disperat că nu îşi mai suportă propria răbdare.

Îngânând după exuberanţa anilor trecuţi.

Refuzându-şi lacrimile şi slăbiciunea.

Alterând între resemnare şi nostalgie.

Privind la rujul care zâmbeşte timid dintr-o fotografie prăfuită.

Îngânând numele unui Dumneazeu de care Ea vorbea evlavioasă.

Încercând să elimine monotonia prin gerunzii.

Refugiându-se în cenuşa primită la supraofertă.

Înecându-se în rotocoale grele de nicotină.

Îngropându-se în cuvinte şi privind rece realitatea inexistentă. El.

Marketingul şi etica iulie 1, 2009

În urmă cu mai bine de un an am urmat un curs intitulat Buseiness Ethics, susţinut de un profesor extraordinar care a fost pe rând pastor, om de afaceri şi profesor. Abia zilele astea am înţeles că ar fi nevoie de module similare în orice şcoală de comunicare, marketing etc. Deşi, acolo unde pământul e plin de nisip, degeaba plouă, tot nu înfloresc lalele.

Discuţia despre etică o plasez în contextul vieţii lui MJ, în contextul dispariţiei lui MJ, în contextul în care o armată de oameni s-a îmbogăţit de pe urma unui brand global. Nu poţi să nu te întrebi cum omul care a avut cele mai multe hit-uri no. 1. din istoria muzicii, omul care a semnat primul contract pentru utilizarea imaginii sale în scopuri publicitare, omul care a strâns 50 milioane de euro pentru copii din Africa dintr-un singur single, în fine, omul superlativelor absolute, şi-a petrecut ultimii ani din viaţă plătind datorii. La fel, nu poţi învinui un geniu al tuturor timpurilor pentru că nu are cunoştinţe de gestionare a fondurilor. Şi nici nu poţi să îl învinuieşti că a externalizat orice activitate care nu se intersecta cu muzica.

Mă pot revolta faţă de ce s-a întâmplat cu artistul-brand, cu promotorul nerecunoscut al story-telling-ului. Nu pot însă deloc să vorbesc liber despre omul care m-a determinat să învăţ limba engleză când eram copil, numai pentru a îi înţelege versurile. Nu pot să vorbesc despre cartea lui autobiografică – primul volum pe care l-am citit cap coadă dar pe care nu am avut posibilitatea de a mi-l cumpăra. Mi-e greu să îmi amintesc de emisiunea radio săptămânală pe care o ascultam cu respiraţia tăiată alături de sora mea.

O lume întreagă poate să vorbească şi să scrie despre Jacko. Mă opresc la a puncta că versurile lui Michael Jackson constituie cel mai bun manual de Etică de până acum.

Ultima ceaşcă de ceai iunie 15, 2009

Dacă în ceai ar sta înţelepciunea, privirile Lor nu s-ar fi întâlnit niciodată.

Dacă lumea ar avea un destin prestabilit, Ea ar fi pierdut un pariu făcut din indolenţă.

Dacă timpul nu ar ierta nimic, El ar fi uitat ziua de azi înainte de a fi văzut sclipirea răsăritului.

Dacă societatea ne-ar structura valorile, gândirea Lui ar fi arsă ca nisipul deşertului.

Dacă mediocritate nu ar naşte monştrii, Ea nu L-ar fi observat pe El în mulţime.

Dacă creştinismul nu ar însemna conformism, Lui I-ar fi fost mai uşor să Îi spună NU.

Dacă Babel ar fi doar un mit, Ea nu I-ar fi vorbit niciodată.

Dacă alcoolul ar fi catalizator al îndrăznelii, Ei ar trăi într-o lume de atei.

Dacă în ceai ar sta înţelepciunea, privirile Lor nu s-ar fi întâlnit niciodată.

Una, dos y tres martie 4, 2009

Acelaşi lichid rubiniu se scurge azi într-un alt pahar. Bulele vesele se ridică la suprafaţă în cadrul unui joc seducător incert. Prima înghiţitură a tulburat-o şi am văzut-o tresărind uşor. Madlena ei pare ceva mai pasională decât cea clasică, proustiană. În spatele ochilor ei prea mari se derulează lent imagini pe care mi-aş dori să le cunosc şi eu. Nu am curajul să o întreb nimic, nu vreau să îi întrerup ritualul sacru. Mă alarmează însă privirea aceea ce pare pierdută. Eram obişnuită cu vocea sigură, enervantă şi cu povestirile ei fără de sfârşit. Nu aflasem, în atâta timp de când o cunosc, că tăcerea o prinde atât de bine. Aş vrea să tacă mai des şi apoi să mă facă să înţeleg ce e în spatele tăcerii.

M-am ridicat uşor de pe scaunul incomod şi am plecat. Nu ştiu dacă am făcut bine lăsând-o singură acolo, fără să îi spun nimic. Nu am vrut să o extrag din starea aceea de reverie ciudată. Înainte să deschid uşa barului obscur, abia descoperit, am văzut chelneriţa îndreptându-se spre masa de la care mă ridicasem. A vrut să ridice sticluţa goală ce se afla lângă paharul ei. Am văzut cum o opreşte violent, fără să îi spună nimic, de parcă sticluţa goală era chiar mai importantă decât paharul. Chelneriţa s-a îndepărtat nervoasă.

Incredibil februarie 24, 2009

E incredibil cum viaţa se joacă degajată cu noi. Cum nu ştim să apreciem lucrurile din jur, cum înţelegem oamenii în mod greşit, cum ne rămâne un nod în gât atunci când vocea de la capătul firului e rece şi cordială.

E incredibil cum raţiunea nu e capabilă să ne scoată din orice impas.

E incredibil cum nu orice întrebare îşi are răspunsul în rânduri de cerneală, cum sunt întrebări cărora refuzăm să le dăm un răspuns la momentul în care ne dăm seama că există. Cum atunci când nu găsim răspunsuri ne prefacem că nu există întrebări.

E incredibil.

Le mal du siècle februarie 18, 2009

Dacă vom avea curajul să mergem dincolo de gesturile nesigure, de conversaţiile acide, dincolo de orgolii şi neputinţă, de complimente sau jigniri, dacă vom păşi mai departe de jocurile dibace de cuvinte, vom descoperii că la finalul drumului se află mereu oameni dezbrăcaţi. Nu hainele sunt cele ce lipsesc, ci mecanismele fictive de autoapărare. Capacitatea de folosire  a uneltelor este întotdeauna utilă. Abilitatea de manevrare  a cuvintelor se transformă adesea într-o armă periculoasă chiar şi în mâinile adulţilor aparent responsabili. În acest context, goliciunea şi mai ales, asumarea ei, apare ca un act de curaj.

Schimbarea sistemelor de referinţă generează modificări ale hărţilor mentale. Reticenţa faţă de schimbarea sistemelor de referinţă încetineşte evoluţia. Identificarea unui sistem comun, deschis, cu o capacitate ridicată de adaptare la schimbare este un caz izolat care odată identificat merită exploatat. Sunt o admiratoare declarată a operelor lui Alfred de Musset. Nu cred însă ca Lettre a Lamartine ar exista astăzi dacă versul domol al lui de Musset nu ar fi întâlnit rigiditatea contesei Dudevant. Îmbinarea fizică şi epică a celor doi este, fără îndoială, o mărturie a utilităţii goliciunii.

Lupta cu instituţiile bancare din România ianuarie 25, 2009

Sunt convinsă, ca noi toţi de altfel, că serviciile bancare au un grad de utilitate considerabil. Viaţa e mai uşoară, în general, datorită cardurilor de credit sau debit, datorită serviciilor de Internet Banking şi chiar graţie creditelor. Deficitar, însă, e nivelul de pregătire al personalului bancar şi sistemul logistic al băncilor. Părerea, oricât de personală ar fi, se bazează pe experienţe demne de luat în seamă.

După ce în urmă cu un an, a trebuit să dau 7 telefoane la call-center-ul BRD Societe Generale pentru a îmi verifica soldul, din afara ţării şi pe cheltuiala mea, acum mă bucur de statutul de datornic, în toate rapoartele băncilor din România. S-a întâmplat asta pentru că mi-a fost furat cardul şi deşi era vorba de un cont debitor, BRD a permis plăţi chiar şi când soldul era zero. Problema fundamentală a fost de fapt aceea că deşi am anunţat faptul că respectivul card fusese furat, el nici măcar nu a fost blocat. Când am depus contestaţia la onorabila bancă, aceasta a fost respinsă pe motiv că apelul meu, în care anunţam furtul cardului, nu a fost găsit.

Cum a tratat personalul BRD cazul meu? Cu maximă insistenţă, dar nu pentru a mă ajuta să găsesc o soluţie, ci pentru a mă convinge să îmi plătesc datoria. Am primit telefoane, e-mail-uri, sms-uri, toate pe un ton imperativ şi cu un singur mesaj consistent: PLĂTEŞTE! Problemă şi rezolvarea ei nu a contat niciodată. Clientul e vinovat, prin urmare, clientul trebuie să plătească. Cea mai deficitară orientare comercială…

La finalizarea sesiunii de mesaje imperative, am fost anunţată că nu am fost trecută în baza datornicilor şi că nu voi mai primi nici un fel de ajutor din partea băncii BRG SG, şi de fapt, nu voi primi niciodată un credit în România.

Două săptămâni mai târziu, cardul meu în lei, tot BRD, a fost capturat de un bancomat. La call-center am primit un răspuns la care ar fi trebuit să mă aştept – până când nu voi plăti datoria în euro, nu voi putea beneficia de un alt card în lei.

Timp de o lună, am folosit direct serviciile sucursalelor BRD. M-am lovit de programul inflexibil, personalul supărat pe viaţă şi plata unui comision usturător.

În urmă cu o săptâmână, m-am decis să caut o alternativă. Am deschis un cont la ING Bank, una din puţinele bănci cu program zilnic până la ora 19:00.

Contul pe care l-am ales era de tip depozit, cu un card ataşat. Dobândă promisă era de 10%, dobândă practicată cam de toate băncile din lipsă de lichidităţi. Am întrebat, fireşte, dacă mi se calculează dobânda anual sau lunar. Răspunsul domnişoarei de la agenţia bancară a fost incredibil: dobânda se calculează zilnic şi se adună la final de lună. Eu: Adică pentru fiecare zi eu voi primi 10% din suma din cont? Domnişoara: Exact, iar la finaul lunii se adună dobânzile zilnice. Eu: Super. Deci, dacă eu am timp de 30 zile 10000 lei în cont, la finalul lunii voi primi 30000 dobândă? Întradevăr, aveţi servicii foarte bune la ING! Domnişoara: Da, adică nu… adică da… adică…

Nu a fost deloc un sentiment reconfortant cel datorat aflării lipsei de competenţă într-o altă instituţie bancară decât BRD SG…  Am folosit serviciile a 3 bănci până acum şi nu am identificat nici un avantaj competitiv al uneia dintre ele. Este foarte trist însă faptul că situaţia este gri în spatele unor spot-uri publicitare în care băncile joacă rolul Zânei Măseluţă. Şi poate chiar mai trist e că ne aflăm la momenul în care, cel puţin cardul bancar, a devenit o condiţie sine qua non pentru persoanele ocupate.

Pentru o femeie speciala octombrie 21, 2008

EA e o fasie ingusta de matase fina, taiata asimetric si netivuita. In spatele ochilor negri, bine conturati de cele mai scumpe Kohl-uri inventate, e o poveste prea complicata pentru a-ti mai fi spusa. E o poveste veche si o poveste noua, povestea de ieri si povestea de maine.

EA e o schita care nu ii place. E facuta de ea insasi cu sudoare si efort insa ei nu ii plac schitele neterminate.

EA e anima care nu cauta un animus. Nu il mai cauta pentru ca are impresia ca undeva pe drum l-a gasit deja dar nu si-a dat seama la timp. E o adiere blanda dar blazata.

EA e un bat de chibrit superlong dar e tocmai singurul bat din cele 45 care nu are atasat fitilul pentru aprins. Trupul ei firav, inalt, invelit de haine vesnic noi, iti da impresia ca s-ar putea frange numai datorita greutatii vestmintelor.

Parul ei castaniu reflecta tristetea unei paduri de stejar, la finalul toamnei. EA stie asta prea bine pentru ca tot ceea ce este EA e o schita proprie, neterminata.

EA nu este trista niciodata. Dar nici vesela. Nici fericita. EA este o fasie de matase foarte fina, aruncata intr-o doara deasupra unei genti Hermes. E o fasie care nu va fi niciodata tivuita sau purtata.

La route est longue sau nu octombrie 12, 2008

Magheru orei 22:30, duminica seara. Motocicleta se rasuceste violent in mijlocul strazii, se loveste de bordura, scoate scantei. Cei doi motociclisti se ridica siderati de jos; au reusit sa sara la timp pentru a se salva. Uleiul se scurge din motocicleta ca sangele. Cativa tineri alearga sa vada daca pot ajuta victimele. In fata mea, un tip imbracat in verde isi aprinde nonsalant o tigara. Inima imi sta in loc. La numai 2 metri mai in fata, o masina cu cerculete care se intrepatrund opreste in fata mea. Un ranjet pervers si o invitatie la nu-stiu-ce. Trec scarbita mai departe.

23:00, autobuzul meu nu vrea sa mai ajunga in Piata Romana. Trece pe langa mine o ambulanta. Imi sta din nou inima pe loc. Iau alt autobuz. Imi amintesc sa cobor abia la capat… Merg pe jos de la aeroport pana pe faimoasa Biharia. Muncitori, baieti de cartier, glume proaste, frig, teama, imaginea motocicletei rasturnate violent.

23:20, traversez grabita, pe trecerea de pietoni din fata OMV-ului. Aud scartait de roti… ma orbesc doua faruri. Franele sunt fortate la maxim. Fractiunea de secunda e prea mica pentru a ma lasa sa reactionez. Sau poate eu sunt nepregatita pentru astfel de situatii… In soldul drept simt o lovitura usoara. Ma prabusesc pe sol si incerc sa imi dau seama cat e de grav ceea ce se intampla. Aud iar roti… Ridic capul si vad o masina mica, eleganta, poate un Crysler. Vad cum da cu spatele, schimba banda si pleaca. Pur si simplu pleaca. Nu reusesc sa disting numarul, e prea intuneric, sunt prea speriata. Mai circula si alte masini… trebuie sa ma ridic din strada si sa merg mai departe.

23:37, ora la care imi dau seama cat sunt de norocoasa ca sunt in viata, ca am alaturi oameni colorati, ca mi se ivesc fel de fel de oportunitati si nu sunt in stare sa le apreciez. Pentru ca sunt prea ocupata sa vad lipsurile in loc sa apreciez lucrurile cu adevarat frumoase. Pentru ca apreciez o fantasma mai mult decat zece realitati. Pentru ca nu apreciez ziua de maine daca nu se incadreaza in tipare. Pentru ca mi-am rasturnat piramida de nevoi din teribilism. Pentru ca refuz sa imi asum responsabilitatile actelor mici dar ma cred in stare de fapte mari. Pentru ca m-am complacut prea mult timp intr-o stare pe care, in realitate, am depasit-o.

1:15, camera mea dezordonata imi sugereaza ca e momentul sa fac ordine.

Jusqu’ici tout va bien octombrie 12, 2008