Aseară am băut o cafea cu un prieten belgian care şi-a făcut un obicei din a-şi petrece vacanţele în România. Cu regret pot spune că el cunoşte până şi Bucureştiul mai bine decât mine. Nu îi e străină nici una din colinele maramureşene şi poate aprecia critic picturile din bisericile moldoveneşti. În intervalul în care m-a aşteptat în cafeneaua întunecată, abia ferită de strigătele studenţilor ce străbat Bastilia, a avut o conversaţie interesantă cu chelnerul. Acesta i-a vorbit, poetic desigur, despre cât de periculoasă poate fi capitala – micul Paris – pentru orice turist străin.
O prietenă îmi povesteşte despre o carte de marketing, scrisă de un autor român, pe care o studiază pentru a susţine un examen. Fiecare pagină acesteia, spune ea, se finalizează cu un pasaj care argumentează absenţa bunelor practici în companiile naţionale.
Îmi încep fiecare zi ascultând altă emisiune matinală. Subiectele comune sunt în totdeauna corelate cu vedete mondene a căror mondenitate nu sunt capabilă încă să o înţeleg.
Concluzia articolului nu este nici pe departe aceea că România e o ţară care mă nemulţumeşte sau surprinde. Cred însă că traversăm un moment propice pentru activarea abilităţilor de a percepe climatul opiniei, moment în care ar trebui să începem să ne raportăm la noi standarde. Şi cred că statisticile referitoare la scăderea consumului sunt un semn bun.
