După aproape un an de când a început cea mai intensă perioadă a vieţii mele, am impresia că ştiu exact ce s-a întâmplat cu mine. Acum ştiu că pe parcursul celor 5 luni petrecute în Belgia am străbătut celebra curbă de integrare. Pe atunci nu stiam cât este de celebră. Acum ştiu că până şi eu, oricât de raţională îmi plăcea să cred că sunt, am fost depăşită de toate schimbările ce s-au petrecut în jurul meu. Fizic şi psihic.
Plecând cu ideea bine împământenită că trebuie să îi observ pe ceilalţi, am ajuns să mă implic în experiment. Apoi am uitat de experiment. Obiectul s-a transformat în subiect. Subiectul a uitat de obiect.
Uitându-mă peste rândurile scrise atunci, mă bucur nespus că lucrurile s-au întâmplat aşa. Voi avea timp toată viaţa pentru a mă repoziţiona pe locul strâmt al cercetătorului.
Regretele rămase sunt aceleaşi pe care le am pentru orice sfârşit. Nu sunt genul de persoană care acceptă cu uşurinţă schimbarea. Mai bine spus, mă sperie teribil dacă nu sunt eu catalizatorul ei.
Uneori mi-e teamă totuşi că regretele acestea au o altă natură. Uneori mi-e teamă că ar fi fost să fie şi nu am fost destul de curajoasă pentru a lupta.
Ce se întâmplă cu râul dacă nu are destulă putere pentru a îşi devia traseul? La întrebarea asta ai uitat să îmi răspunzi.
