From Texas with love

Simte cum freza ii zgarie insistent pielea, inainte si inapoi, parca din ce in ce mai adanc si se gandeste ca daca nu ar face asta de buna voie, durerea i s-ar parea mult mai suparatoare.

Prima respiratie a Austinului a fost ca un contact prea direct cu o persoana pe care nu o cunosti. Ca si cum ar aparea brusc si te-ar strange in brate, dintr-o data, femeia voluminoasa care prezinta stirile de dimineata. Iar tu nici macar nu te uiti la stiri. Dar asta a fost doar prima intalnire. Isi aminteste si acum cat de greu i-a fost sa paraseasca Marea Britanie, cu mirosul ei de iarba proaspat taiata si curry. Poate ca de asta nu s-a putut indragosti instantaneu de Austin. Texasul miroase a praf.

Freza pare sa aiba vointa proprie. Individul care o manevreaza se amuza copios alaturi de colegii de salon in timp ce freza isi ia treaba foarte in serios. Patrunde adanc de parca se pregateste de vreo operetie complexa, de parca va eviscera ceva in curand.

Copil fiind credea ca televiziunea sfideaza bunul simt al intregii umanitati. Pai cum domnule, in Tanar si Nefericit toate personajele poarta maneca scurta iarna, vara, primavara? Pai cine poate sa creada ca de Craciun nu ingheti fara palton? Iarna aceasta ea a purtat sandale, a luat cina afara, a fost la un pas de o scufundare in piscina. Vara trecuta in schimb, a purtat palton. Si manusi. Si cizme. Aproape numai cizme. Poate ca cel mai tulburator lucru pe care l-a invatat in anii astia este ca nici cele mai bazale repere nu sunt universale. Iar asumptia ca lucrurile ar sta altfel nu numai ca limiteaza adancimea oricaror interactiuni din afara zonei proprii de confort, dar disipeaza si ultima dara de creativitate.

Oare cum ar fi daca tanarul distrat care manevreaza freza ar scapa-o din mana? Cat de adanc ar putea sa patrunda in abdomen, cat de repede, oare se va opri automat? Oare ar sfarteca stratul de grasime intr-o taietura exacta? Oare daca ea s-ar misca brusc ar fi freza cea surprinsa in loc de vice-versa?

Apartamentul e mic, mult prea mic pentru un cuplu tanar. Mult prea mic pentru doi oameni atat de neglijenti ca ei doi. Pentru ca nu pun niciodata lucrurile inapoi de acolo de unde le culeg, pentru ca sunt dezordonati si nu fac nimic pentru a se corecta. Apartamentul e mereu ticsit cu hartii, carti, pahare, cutii. Au carti si in baie si se mira ca pana acum scrumiera nu a sfarsit niciodata in frigider. Au tot incercat sa optimizeze utilizarea spatiului. Dar nu au incercat sa optimizeze obiceiurilor de ocupare a spatiului. Cu toate acestea si, de fapt, datorita acestora, apartamentul lor e ca o oglinda. Casa lor e mereu plina, isi muta lucrurile de colo-colo fara un plan prestabilit, nu are pereti despartitori intre camera, si nici macar usi, nu prea multe ferestre pentru a se feri de vecinii curiosi si mereu miroase a ceva bun. E usor sa o descui, daca stii unde sa o gasesti – are numai doua zavoare. Dar e pozitionata cumva pe coltul cladirii, usor de ratat daca nu te uiti cu atentie. Si nici macar nu vrea atentie in vreun fel. Daca te opresti insa la ea, fie si in fata usii numai, te va coplesi! Asa e ea, nu ii place sa sara in ochi. Din cand in cand casa se bosumfla pentru ca afara ploua si un pic de apa intra prin tavan. Nimic serios si, daca stau sa se gandeasca, treaba asta s-a intamplat numai de doua ori. Casa e ca ei, exact ca ei.

Durerea devine intensa, ca si cum si-ar fi pus din nou fierul de calcat pe abdomen. Buuuun, acum incepe sa isi faca ceva griji – cum e cu igiena, microbii, bacteriile?…

Boston-ul i-a placut mult. Poate pentru ca Boston-ul asta adevarat arata ca America din visele ei. O imbinare reusita de trecut si prezent, garnisita cu arome europene. In Boston a simtit ca timpul e ceva mai rabdator cu ea. De fapt, timpurile: timpul pentru ea, timpul pentru ceilalti, timpul de dragul timpului. Da, i-a placut mult in Boston. La fel de frumos a fost si in San Francisco. A simtit ca I se topeste inima cand a vazut mandretea aia de pod scaldata in raze de soare. Dintr-un motiv sau altul, vizita in Seattle a fost ca prima intalnire cu hiperrealismul. Poate pentru ca ei doi vor sa se mute acolo intr-o buna zi. Si in loc sa se zgaiasca asemenea unui copil la dealurile alea ce se tot ivesc in mijloc de oras, era preocupata sa urmareasca rutele autobuzelor. I-a placut mult si in Washington. Ma rog, atat cat isi aminteste din vizita aceea…. Pana si in New York a fost frumos chiar daca nu ar vrea sa locuiasca acolo sub nici o forma. I s-a parut un oras egoist si individualist si ii e teama de bolile contagioase…

Boli contagioase… la naiba, oare freza asta a fost bine sterilizata?

S-a indragostit de Richmond. Si de Providence. Acolo a cunoscut doua maini de oameni atat de frumosi ca dupa trei zile, cand au trebuit sa se desparta, a simtit cum ii fuge pamantul de sub picioare… Nu a apucat sa viziteze nimic in Tucson ori in Reno. Dar acolo a fost o alta poveste. Nu neaga nimeni, desigur, frumusetea celor doua asezari insa pentru ea, vintrele astea ale desertului sunt decuplate de spatiu si timp. Pentru ca acolo ea a dat cu ochii de oamenii care i-au marcat viata academica fara ca macar sa stie. Pretext de discutie cu maestrii, asta au fost Tucson si Reno. A fost atat de coplesitor ca o data, cand intr-o sala plina ochi de cercetatori, profesori si intelepti, a luat cuvantul si a inceput o discutie cu cel mai invatat dintre toti, i-a disparut vocea. Pur si simplu, a disparut… nu mai se auzea nimic si ea ar fi jurat ca vorbeste…

Simte cum se formeaza o picatura de sudoare pe tampla dreapta in timp ce priveste norisorii. Da, tavanul are norisori albi pictati pe un fudal albastru. Cam fantezist si nepotrivit – peretii sunt plini cu desene cu cranii si ancore!

Care e cea mai frumoasa amintire pe care o vei lua cu tine? Asta a intrebat-o un coleg cu doua zile inainte. Nu prea a stiut ce sa spuna, au napadit-o lacrimile dar si-a muscat buza de jos si au dat inapoi. I-a spus ca cel mai mult se bucura ca a avut sansa de a cunoaste oameni frumosi care au primit-o in casele, vietile si inimele lor. I-a vorbit despre prietenii in toata lumea, lacrimi calde, margaritas in miez de noapte, imbratisari stranse si suflete intinse pe planse de carton. I-a vorbit despre descoperiri inauntru si in afara prorpiei fiinte, despre biblioteci, carti si gantere. Apoi si-a dat seama ca poate intrebarea nu cauta un raspuns atat de extins si s-a oprit.

E gata, s-a terminat. Freza s-a oprit, e liniste completa in camera, ii e frica sa se uite cu atentie in oglinda dupa tot timpul asta… nici nu stie cat a trecut. Va trebui sa fiti atenta pana se va vindeca… Va dura ceva timp, e o rana si trebuie tratata ca atare. Cand ajungeti acasa o curatati cu apa fierbinte. Atat, fara sa insistati sau sa frecati. Apoi folositi crema asta de trei ori pe zi in strat subtire. Se va vindeca si va arata foarte bine cu vremea. Dar ceva timp de acum inainte trebuie sa aveti rabdare si sa fiti atenta. Nothing special, you know, just common sense.

Anunțuri

On Failure

Esecul e un aliment fad, fara gust, fara miros, care provoaca indigestie. Cu cat te-ai intalnit mai des cu el, cu atat il vei putea digera si elimina mai repede. Daca esti inca novice, e posibil sa ramana infipt adanc in stomacul tau si sa te digere el pe tine, mai violent si mai acut decat rechinul lui Page. Orice tratament e o gluma proasta, ca si cum ai inghiti o aspirina pe zi sperand sa te vindeci de neoplasm malign.

Esecul e la fel de insipid ca dispretul. Nu are dramatismul greselii si nici entuziasmul reusitei. Daca eroarea si adevarul se sarbatoresc in pahare de cristal, esecul nu merita nici macar cescute din plastic, de-un leu, de la magazinul din colt.

Mi se pare hilar cum fiecare individ are o suita de esecuri pe care le arunca energic pe tava pentru a ii consola pe cei ce indraznesc sa vorbeasca despre propria angoasa ante- sau -post esec. La fel de penibile mi se par si invatamintele din popor, bazate pe proverbialul sut in partea dorsala ce determina apoteotic o suita nesfarsita de pasi orientati strategic exact in directia corecta. Esecul este, in opinia mea, mult prea intim pentru a il folosi ca exemplu, ca invatamant pentru semenii nostri. Pentru ca esecul, spre deosebire de eroare, nu se poate evalua in functie de criterii univoce, ci e determinat exclusiv de asteptarile individuale.

Altfel spus, e preferabil ca fiecare sa isi pastreze pentru sine indigestiile. Facem schimb de virusi suficient de des oricum…

Comunicare interculturală în Piaţa Romană

Şi-a pus viaţa în farfurioara ceştii de cafea pe care mi-a oferit-o.

Două ore nu i-au ajuns însă decât sa schiţeze un contur fad din fum de tutun negru. Zidurile lingvistice s-au spart toate, rand pe rând, dărmate de hohote de râs sau de inundaţii la fel de naturale. Compasul a pictat pentru prima dată fără a fi forţat să o facă iar opera de artă nu a îndrăznit să fie simetrică. Răspunsurile nu au acceptat întrebări prealabile iar concluziile au lipsit cu o desăvârşire colorată. Alteritatea a luat locul individualismului şi individualismul a luat locul alterităţii. Proximitate, kinetică, paralimbaj, toate s-au înghesuti într-o ceaşcă de cafea neagră, fără zahăr.

Scaunul gol continuă să spună povestea farfurioarei.

Violenţă conjugală şi management organizaţional

O femeie e maltratată de soţul ei timp de mai bine de 5 ani. Plângeri penale, discuţii cu familia, mii de încercări pentru a repara situaţia… Nimic nu funcţionează. Reuşeşte să se decidă să îl părăsească. Ia copilul de mână şi pleacă…

Trece o zi, două, o săptămână. Începe să nu îi mai fie teamă să vadă lumina soarelui.

Luni dimineaţă, la 7.30 e deja la birou. Are un post de secretară. Nu îi place însă trebuie să pună o pâine pe masă cumva… La 7.45 iese din clădirea firmei pentru a cumpăra doi covrigi. Nu face doi paşi dincolo de poarta înaltă şi îl vede pe El. El o vede pe ea. O loveşte cu bestialitate. O loveşte ca şi cum trebuie să recupereze şapte zile de abstinenţă. Ea reacţionează greu… încearcă să ţipe, să fugă, să se elibereze. Într-un gest de disperare îşi scoate pantofii din picioare – e greu să fugi pe tocuri… Şi scapa…

Se întoarce tremurând la birou… Lacrimile se amestecă cu sângele. Durerea fizică şi ruşinea formează un melange usturător. Disperarea atinge cote inpalpabile. Aerul este greu şi totul e strâmb în jurul ei.

La mai puţin de o oră managerul o cheamă în biroul său. Îi explică în trei cuvinte că evenimentul cauzat de Ea este de neconceput pentru firma lui. Îi explică cum Ea pune în pericol o companie întreagă. Îi spune că problemele ei conjugale strică imaginea unui IMM de succes. Îi cere o soluţie rapidă. Ea îi răspunde, cu o nepăsare tranşantă, că în 30 minute îşi va strânge lucrurile.

În urma ei o colegă intră peste manager şi încearcă să îşi păstreze calmul în timp ce îi explică ce mare greşeală a comis. El o priveşte în ochi. Ştii ce se întâmplă cu caii de cursă care îşi rup un picior? Sunt împuşcaţi. Ea iese oripilată gândindu-se că acelaşi tratament se aplică şi câinilor turbaţi.

Povestea este, din păcate, cât se poate de adevărată şi nici o şcoală de management, fie ea neo-raţionalistă, clasică sau sistemică, nu m-a ajutat să o înţeleg sau să o diger. Ce sens are să discutăm despre finalism şi tendenţialitate când nici măcar empatia şi umanitatea nu sunt de găsit? Ex nihilo, nihil.

Wish list

Intimitatea unui aşternut alb în care doarme un roman.

O mie de fereastre mari, deshise spre două mii de câmpuri de margarete.

Numai pereţi pictaţi în valori colorate.

O cafea catifelată din care se ridică aburii unor priviri calde, în fiecare zi. Sau de două ori pe zi.

Biciclete. Multe biciclete şi drumuri în construcţie.

Onestitate.

O poiană plină de parfum de liliac şi copii alergând în picioarele goale.

Un pianist invizibil şi un chitarist omniprezent.

Toate lucrurile astea simple, în orice ordine şi fără un plan prealabil.